Socrate si testul celor trei

In Grecia antica, Socrate (469-399 i. Hr.) era foarte mult laudat pentru intelepciunea lui.

Intr-o zi, marele filozof s-a intalnit intamplator cu un cunoscut care i-a spus:
-"Socrate, stii ce-am auzit tocmai acum despre unul din studentii tai?"
-"Stai o clipa", replica Socrate. "Inainte sa-mi spui, as vrea sa treci print-un mic test, numit Testul celor trei."
-"Trei?"
-"Asa este", a continuat Socrate. "Inainte sa-mi vorbesti despre studentul meu, sa stam si sa testam ce ai de gand sa-mi spui. Primul test este cel adevarului. Esti absolut sigur ca ceea ce vrei sa-mi spui este adevarat?"
-"Nu," spuse omul. "De fapt doar am auzit despre el."
-"In regula", zise Socrate. "Asadar, in realitate, tu nu stii daca este adevarat sau nu. Acum, sa incercam testul al doilea, cel al binelui. Ceea ce vrei sa-mi spui despre studentul meu este ceva de bine?"
-"Nu, dimpotriva..."
-"Deci", a continuat Socrate, "vrei sa-mi spui ceva rau despre el, cu toate ca nu esti sigur ca este adevarat?"
Omul a dat din umeri, putin stanjenit. Socrate a continuat.
-"Totusi, mai poti trece testul, pentru ca exista a treia proba - filtrul folosintei. Ceea ce vrei sa-mi spui despre studentul meu imi este de folos?"
-"Nu, nu chiar..."
-"Ei bine", a conchis Socrate, "daca ceea ce vrei sa-mi spui nu stii daca e adevarat, nici de bine, nici macar de folos, atunci de ce sa-mi spui?"
Socrate a fost primul ganditor care a luat ca obiect al meditatiei sale fiinta umana. Incepand cu Socrate, omul devine in mod exclusiv o problema pentru el insusi. “Persoana ta este sufletul tau” spunea Socrate.

dulceata de zmeura

o farfurie adanca plina de fructe
1 kg de zahar
1 cescuta apa

fructele proaspat culese, de preferat sa nu se spele (daca e musai, se usuca bine pe un servet dupa aia, dar isi pierd aroma) cu zaharul si apa se pun la fiert. Cand e legata dulceata se pune la borcane fierbinte si se da in camara.

despre slujba de duminica

Am crescut mergand duminica de duminica la biserica. Am crescut la tara, cu munca din curte si de la camp, asteptand duminica pentru a redeveni copil. Dar dimineata de duminica o petreceam la slujba. Pana prin clasa a 7 cantam in strana cu "nasica". "Nasica" fiind sora strabunicului si nasa de botez a tatei. Nu avea copii asa ca avea grija de noi astia mici. Imi placeau slujbele de seara in general. Inainte de craciun cand repetam colinde si in saptamana mare la aer. Dupa ce am crescut am ramas cumva cu un dor si o ..."razvratire". Mergeam la slujbe de cate ori aveam ocazia, de dor, dar stateam putin, ca o "razvratire". Studenta fiind mergeam la Mitropolie la slujbele de seara. Mi se pareau mai linistite si mai pentru suflet. Duminica mi se parea mie ca lumea merge la slujba ca la parada: se fie vazuta si sa isi etaleze noile tinute. Slujba de seara prin tipicul ei era mai linistita, mai de intalnire cu tine insati si cu divinitatea. Dupa ce m-am intors in orasul natal, si mai ales dupa ce m-am maritat, duminica, mersul la biserica a devenit ritualul saptamanal de intalnire cu mine insami si cu prietena mea dupa slujba. Era "timpul fetelor". Apoi a inceput "marea nebunie" din viata mea: divortul cu toate implicatiile sale. Si mersul la biserica de duminica s-a transformat in momente mai rare de regasire la cate o manastire din zona. Momente cand preferam sa fiu doar eu cu divinitatea fara nici o alta prezenta. Apoi a fost o pauza lunga in viata mea cand nu suportam multe prezente in preajma mea. Si revenirea la slujba de duminica. Intai mai timid, vizite de o ora la cate o biserica din oras, pentru a ma obisnui cu ideea ca noul meu statut social implica prezenta mea la toata slujba de duminica. O idee cam greu de acceptat motiv pentru care reactionam fizic cu greata si ameteli de cate ori intram intr-o biserica. Dar cu multa rabdare si perseverenta (nu din partea mea) m-am obisnuit cu ideea si am inceput sa fiu prezenta mai intai la slujbe de seara (la tara) iar apoi la slujbele de duminica. In ultimile luni, dupa ce am invatat etapele si momentele mai importante ale slujbei de duminica chiar a inceput sa imi placa. Exista chiar si "cantari" care imi plac foarte mult asa cum exista si multe implicatii ale statutului meu actual care imi plac (aceleasi care m-au speriat cumplit la inceput). Cand toata gama de sentimente legate de aceste subiecte si-au gasit locusorul lor in sufletul meu a venit vestea: acel statut de care ma temeam atat de mult ramane, pentru o vreme, o titulatura si atat. Prima duminica a fost ok. Era prima duminica dupa o lunga perioada de timp cand ceasul desteptator a facut pauza. De la a doua duminica am simtit ca ceva lipseste. Ceva foarte important si special.
Astazi a fost o noua slujba de duminica. Un loc nou, o stare noua. Nu stiam daca sa ma bucur de ce mi-a dat Dumnezeu sau daca sa plang. M-am gandit la multe astazi. Poate ca experienta asta e menita sa ne intareasca increderea in noi si in valoarea noastra. Poate ca doar privind lucrurile facute intr-o alta maniera putem aprecia cum le facem noi insine. Poate ca asa vom putea, mai tarziu, sa le facem din ce in ce mai bine.
Sau poate ca experienta asta e doar a mea. Poate ca asa voi invata sa renunt la inversunarea mea impotriva ... regulilor impuse fara nici o explicatie. Poate ca e un paradox din care trebuie sa invat sa accept viata asa cum este. Poate ca asa voi accepta ca si "nedreptatea" are rolul ei bine stabilit. Poate ca asa voi accepta mai usor ca "fierul se modeleaza prin forjare" si "diamantul devine mai valoros prin slefuire".

sanzaienele

O sarbatoare draga mie. Pentru ca e inceputul verii, inaintea Sfantului Ilie care vine cu ploi si tunete. Pentru ca imi aminteste de vacantele copilariei, de flori prinse in par (anul asta am uitat sa imi fac coronita si sa o arunc pe casa, dar nu-i bai: sunt deja maritata) si pentru ca imi aminteste cat de iubita sunt. Dintre toate sarbatorile de peste an asta e cea care imi confirma iubirea. Si mi-o tot confirma in fiecare an se pare. Anul asta intr-un mod mai dureros din pacate. Si daca numele sarbatorii religioase urma sa fie "o sarbatorire" peste ani, numele romanesc al sarbatorii ne va duce cu gandul, tot peste ani, la acele sentiment care ne face umani: umanitatea. Si daca "sarbatorirea" am ratat-o din grija carcotasilor din jurul nostru, iubirea si umanitatea nu ne pot fi luate. Si astazi, de ziua ielelor, punand pe hartie deocamdata o prima forma de umanitate mi-am amintit cateva versuri din "Toma Alimos":
"Razbunarea cea mai crunta
Este cand dusmanul tau
E silit a recunoaste
Ca esti BUN si dansu-i RAU"
Versuri ce le-am auzit des in liceu. Poate pentru ca ii placeau mult profesorului de romana, sau poate ca erau calauza lui prin viata. Pentru mine au fost si inca mai sunt un gand calauzitor. De-a lungul anilor am gasit alinare si bucurie in intelepciunea strabunilor. Nu mi-a placut niciodata sa fac rau, iar atunci cand m-am simtit nedreptatita sau am simtit ca nu intamplarea ci vointa cuiva a stat la baza intamplarilor mai putin placute din viata mea m-am rugat: "Da-le Doamne dupa sufletele lor". Si i-am iertat. Dar asta nu inseamna ca am uitat. Asa cum nu am uitat nici o mana intinsa la vreme de nevoi, asa cum nu am uitat nici o vorba de alinare cand durerea era mare. Si va veni vremea cand voi intreba "de ce?". Si va veni vremea cand voi intoarce si celalat obraz nu inainte de a intreba "vezi?". Si va veni vremea cand voi spune "pot sa fac rau dar nu vreau pentru ca nu sunt ca tine".

Legenda celor trei calugari

preluat de pe siteul www.ceruldinnoi.ro

Pe o insula pustie, traiau odata trei calugari, de o mare pietate. Erau extrem de batrani, atat de batrani incat nici unul dintre ei nu-si putea aminti varsta pe care o avea. Aveau barbi lungi si albe care le ajungeau pana la brau si fete cu riduri foarte profunde. Sosirea lor pe insula a fost in urma cu zeci si zeci de ani, asa incat ei uitasera tot ceea ce invatasera inainte de debarcarea lor acolo. Zi de zi, ei se dedicau rugaciunilor lor care, la drept vorbind, constau in repetarea pur si simplu a acestei fraze:
„ Voi sunteti trei, noi suntem trei – binecuvantati- ne!”[Aceasta rugaciune se refera la Taina Sfantei Treimi]
Cu mare veneratie rosteau rugaciunea, de mai multe ori pe zi, cu fata spre Rasarit, cu capetele aplecate. Ramaneau in picioare, unul langa altul, tinandu-se de maini. Cel mai batran dintre ei recita cel dintai, apoi cel mai tanar si apoi mijlociul:
„ Voi sunteti trei, noi suntem trei – binecuvantati- ne!”
Intr-o zi, un episcop a inceput o vizita in grupul de comunitati religioase de care raspundea, pentru a se asigura ca toate respecta canonul Bisericii. Si iata ca ajunge in apropierea insulei, care ii era complet necunoscuta si care parea pustie. Totusi, da ordin de acostare. Intamplarea a facut ca cei trei calugari sa se afle tocmai atunci pe tarm. Acestia zarira luxoasa ambarcatiune si pe episcopul in frumoasele lui vesminte. Si se apropiara cu reverenta, sarutandu-i picioarele. Vazandu-le zdrentele si murdaria, episcopul a facut un pas inapoi, apoi si-a revenit si a facut asupra fiecaruia dintre ei, semnul crucii. Le-a spus sa se ridice si a inceput sa-i chestioneze, dorind sa stie de unde vin, de cat timp traiau ei acolo si, bineinteles, natura canoanelor pe care le practicau pentru salvarea sufletului lor. Cei trei facura inca o reverenta si se grabira sa explice ca ei recitau doar o singura rugaciune si ca nu aveau cunostinta de nici o alta practica. Episcopul le-a cerut sa-i faca o demonstratie.
Cand cei trei batrani i-au aratat, episcopul a ramas interzis si indignat. Rugaciunea pe care tocmai a auzit-o, pe langa ca ii era necunoscuta, ii mai si parea a fi un sacrilegiu. „Dar ce inseamna aceasta! Cine v-a invatat sa va rugati astfel ?”
Cei trei calugari erau, dupa cum se poate imagina, din cale afara de incurcati si au trebuit sa recunoasca deplina lor ignoranta.
Episcopul nu-si credea urechilor. „Daca am inteles bine, voi nu practicati sfanta liturghie, nici nu recitati psalmii si nici o alta scriere sfanta!” Abia atunci afla din gura celor trei ca ei erau analfabeti.
”Fie, zise el, dar cel putin spuneti „Tatal Nostru” in fiecare zi?”, se agata el de aceasta ultima speranta. Dar fu din nou dezamagit, pentru ca il auzi pe cel mai tanar dintre ei:
”Tatal Nostru ? Nu cunosc! Iar daca l-am cunoscut candva, marturisesc ca azi nu mai am nici o amintire despre el.” Ceilalti doi se multumira sa-si plece capetele.
”Vai! Dar este inadmisibil, voi ignorati pana si „Tatal Nostru”, rugaciunea cea mai importanta a credintei crestine! Piatra unghiulara, insusi fundamentul slavitei noastre religii, pe care ne-a dat-o Iisus Christos in persoana. Cum ati facut de ati uitat-o pana si pe ea ?”
Iar cel mai tanar, la randul sau, isi pleca capul. Toti trei pastrau tacerea, intr-atat le era de rusine.
”Fara indoiala ca ceasta situatie nu mai poate dura!”, sfarsi prin a spune episcopul. „Eu sunt raspunzator de buna-starea voastra spirituala. Dumnezeu m-a facut pastorul vostru si am datoria sa va invat cel putin aceasta rugaciune esentiala, pentru ca sufletele voastre sa-si poata afla odihna dupa aceasta viata.”
Cei trei calugari consimtira imediat dar lucrul acesta nu era asa de simplu cum parea, pentru doua motive: primul era ca toti trei nu auzeau bine, asa incat episcopul a trebuit sa le repete de mai multe ori frazele, pana cand ei le-au inteles. Al doilea motiv era ca facultatea lor de memorare era aproape nula. Episcopul a petrecut o zi intreaga, din zori pana seara, facandu-i sa repete rugaciunea, fraza dupa fraza. Prima fraza fiind retinuta, treceau la a doua. Dar cand a doua ajungea sa fie retinuta, ei o uitau deja pe prima. In sfarsit, dupa eforturi colosale, episcopul a putut sa constate cu satisfactie ca cei trei batrani ajunsesera sa recite rugaciunea de la inceput pana la sfarsit, fara sa uite nimic.
Cand i-a parasit pentru a-si relua calatoria pe mare, soarele apusese deja de ceva timp, iar luna inca nu era pe cer. Era o noapte intunecoasa.
La reintoarcerea pe vas, episcopul s-a asezat pe punte spre a se ruga, dupa cum facea de obicei. Dar iata ca dupa numai un sfert de ora, auzi matelotii strigand inspre el. „Excelenta”, strigau ei, „priviti aici jos!” El se uita intr-acolo si vazu o lumina orbitoare apropiindu-se pe ape. Nu-si credea ochilor! Lumina crestea pe masura ce se apropia si, ajungand in apropierea vasului, era ca un soare stralucitor. Spre surpriza episcopului, in interiorul acestui soare el i-a vayut pe cei trei calugari, care se tineau de mana.
La vederea episcopului, cei trei batrani piosi faceau semne cu mana, strigand: „Nu plecati, mai ramaneti! Am uitat deja rugaciunea care ne-ati invatat!”

spalat de rufe

Cand am hotarat sa ne mutam la tara, toate cunostintele mele m-au privit sceptice. Stiam ca imaginea mea din ultimii ani nu se prea plia pe acest stil de viata. Inclusiv familia mea a fost foarte sceptica. Toti se asteptau ca mutarea definitiva sa fie dupa ce ne facem "toate conditiile". Prin asta se intelegea in primul rand baie in casa, incalzire si apa calda. Din pacate mi s-a parut inutil sa platesc o chirie la bloc doar pentru apa calda si baia in timp ce frumusetea de curte s-ar fi bucurat de prezenta mea doar cateva ore pe zi. Asa ca mutarea a fost definitiva intr-un timp foarte scurt si fara a da macar cu var in casa de la tara. Am amenajat bucataria si o camera de locuit in timp ce renovam restul casei (adica cealalta camera, holul, baia si debaralele). Zimbetele sceptice si ironice s-au transformat in grimase de surprindere cand eu, "doamna" (dupa parerea unora), ma spal pe fata dimineata la fantana, ma duc la buda in curte si imi faca baia de seara in lighean cu apa incalzita la soare. Nu ca nu as fi o doamna dar mie nu mi se pare incompatibil apelativul de "doamna" cu munca in gradina sau in casa. O singura mare problema a aparut: mormanul considerabil de rufe de spalat. Nu reuseam sa gasesc timpul necesar pentru spalarea lor manuala. Cat a fost scoala si ma duceam zilnic in oras le spalam la masina automata a mamei dar dupa aia.... Devenise o problema. Hidroforul inca nu l-am montat din motive absolut practice. Asa ca sotul meu a improvizat. Masina de spalat in fata grajdiului, scurgerea pe langa si sursa de apa........... butoiul de deasupra. Si astfel am reusit sa imbinam frumosul cu utilul si necesitatea cu practica.

dulceata de nuci verzi

120 nuci verzi
1 kg zahar
100 g miere de albine
1/2 lamaie taiata felii subtiri

Se curata nucile de coaja, se lasa 24 de ore in apa rece. Se schimba apa de 2-3 ori in acest timp. Se face siropul din o cana apa, zaharul si mierea. Se adauga nucile scurse de apa si lamaia si se fierbe pana se "leaga". Se lasa la racit, se pune in borcane mici, se pun etichetele si se adauga la colectia din camara.

"rugaciune"

E relativ mic si am avut posibilitatea sa il lucrez direct pe rama. Are 16 cm in diametru si mi-a luat 2 saptamani sa il fac. Intentia a fost sa il fac pentru camera copilului, sa ii vegheze somnul. Deocamdata sta in bucatarie sa ne vegheze ziua.

"mesteceni aurii"

E un goblen lucrat cu ani in urma. Neinramat din pacate.

la prasit

Tocmai am constatat ca dupa ultimile ploi, cartofii mei abia se vad. Am acordat mai multa atentie curtii iar bietii cartofi sunt suparati si s-au pitit in buruieni. Hotarata sa ii impac ma apuc gospodareste de treaba. Si cum in ultima vreme m-am invatat sa spun "povestioare" plantelor mele cand le ingrijesc, m-am luat cu "vorba" si nu am remarcat ca soarele e mai "vesel" ca de obicei. Asa ca la un moment dat m-am ridicat sa imi indrept spatele si mi s-a parut ca sunt intr-un carusel de balci. Totul se misca in jurul mei si erau multe lumini colorate. Abia atunci am "auzit" si "tipatul" pielii de pe umeri si de pe ceafa mea. Deh! Oraseanca dezvatata de munca din gradina. Asa ca laptele pus la prins pentru o tarta savuroasa cu fragi isi va gasi "sfarsitul" pe umerii mei diseara.

astazi

O alta zi ploioasa. Adevarul e ca atunci cand m-am mutat la tara ma gandeam cu groaza la aceste zile ploioasa si noroioase. Acum mi-s tare dragi. Chiar daca urmatoarele zile dupa ploaie sunt prinsa in vartejul smulgerii buruienilor. Si chiar daca iesirea in sat e o adevarata aventura. Dar ploaia e o binecuvantare pentru gradinuta mea in formare.Fasolea e vesela, florile zambesc iar rosiile... rosiile mai cer apa. Tare nesatule mai sunt.... Dar cel mai mult imi place aerul. Miroase a ud si a proaspat. Si felul cum straluceste natura in razele soarelui de dupa ploaie.

ganduri intr-o zi ploioasa

Nu am mai scris de mult. Si nu pentru ca nu am avut timp ci pentru ca nu am avut net o vreme si apoi pentru ca nu am vrut ca gandurile si actiunile mele sa fie scrise. Mutarea la tara a contribuit la absenta mea de pe blog. Casa e superba. Batraneasca, din valatuci, in stil moldovenesc cu pridvor dar privelistea e fantastica. Fiind pe varful dealului, fara vecini in preajma, padurile si pajistile se intind larg in fata ferestrelor. Nicicand nu am avut aceasta stare de apropiere de divinitate si integrare in minunea lui Dumnezeu: lumea. Inca nu avem toate conditiile de trai decent dar peripetiile la buda din curte si spalatul la fantana e ca o noua aventura pentru copil si implicit pentru noi. Acum un an citeam un blog despre mutarea la tara si visam alaturi de autoare cu ochii deschisi la casa mea. De mica mi-am dorit sa locuiesc la tara (poate si pentru ca am crescut la tara) dar nu am reusit sa ma imaginez ca voi locui intre cer si pamant si voi cuprinde dealuri si paduri in brate. Pot spune ca visele mi-au fost implinite. Am un sot iubitor, un copil topit dupa mine chiar daca nu-i sunt mama biologica si o casa la tara. Ce mi-as mai putea dori? Poate doar mai putina rautate in lume si mai putina invidie. Doar mai putina. Acel putin care sa nu ma mai atinga. Atat de putin cat sa ii faca pe oameni sa priveasca in curtea si in sufletele lor. Sa invete sa priveasca la ce au si sa multumeasca si nu la ce au altii pentru noi motive de nemultumire. Nu mi-am dorit statutul social pe care il am acum, nu mi-am dorit un statut social pentru ca am simtit pe propria mea piele ca un "statut social" vine cu multe, foarte multe indatoriri si obligatii si doar putine drepturi, dar Dumnezeu a considerat ca pot face fata unui astfel de statut. Si daca EL a inclus asta in planurile LUI pentru mine, cine sunt eu sa ma impotrivesc?
Dar daca ar fi vorba doar de mine ar fi usor. Dar traim intr-o sociatate moderna si "evoluata" in care "grija" pentru altii e considerata "iubirea de aproape" dar e uitata formularea din cele 10 porunci: "iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti"
Si daca tot am scris despre cele 10 porunci gandul m-a dus la esenta crestinismului: nasterea si invierea lui Hristos. De ce? Eu am un mod mai aparte de a crede si de a asimila invataturile Bisericii. Consider ca Hristos ne-a vorbit in pilde petru a ne gasi fiecare din noi calea proprie ascultandu-le si nicidecum sa le luam ad-literam. Asa cred si despre cele mai importante momente ale anului crestin ca sunt SIMBOLURI. Simboluri ale temerilor noastre. Atat nasterea cat si rastignirea este o reprezentare a fricii de schimbare, a fricii de a merge mai departe in alt mod. Frica de a accepta si altceva in viata noastra, ceva ce poate fi mai frumos si mai maret decat ce a fost pana atunci. Irod a preferat sa ucida mii de prunci de teama ca isi va pierde pozitia. Iar Pilat a preferat sa crucifice decat sa accepte schimbarea. Oare nu asta facem si noi zilnic? Ucidem vise, idei si chiar suflete pentru o iluzie? Pentru iluzia ca detinem controlul, puterea, stabilitatea? Numai ca nu putem ucide destine. Isus stia ca va muri pe cruce. Isi cunostea destinul si motivul pentru care a venit pe pamant. Si l-a acceptat. Mai mult chiar l-a acceptat cu bucurie si multa iubire atat pentru oameni cat si pentru Dumnezeu. Iar iubirea pentru oameni a fost pentru toti oamenii fara a face diferente de religii, credinte, pacate, actiuni. Toate pildele si evangheliile ne vorbesc de IUBIRE si IERTARE iar unii slujitori ai Bisericii reduc toate astea la o dogma buna in estenta dar prost inteleasa si aplicata. Toata Invatatura lui Hristos despre iubire si iertare se reduce la reguli stricte si la pedepse aspre. Uneori ma gandesc ca si dupa atatea mii de ani continuam sa il rastignim in fiecare zi cu invidia si vanitatea noastra.

fara cuvinte...

Linistea dupa-amiezii a fost sparta de sunetul telefonului. Raspund vesela. A fost o zi frumoasa. Dupa dimineata casnica am ajuns la tara. Casa primita spre folosire e pe varful dealului. In fata casei se vede un parau de-a lungul caruia se "aduna" dealurile impadurite. E un loc unde am senzatia ca timpul se opreste si ca nimic nu mai conteaza. Linistea dealurilor, ciripirea pasarelelor, cantecul greierilor si mai ales cantecul cucului ma face sa ma gandesc la perfectiunea naturii, la perfectiunea creatiei in general. Casuta din chirpici construita acum peste 100 de ani, copacii in floare si mirosul narciselor imi reaminteste cat de efemeri suntem, noi, oamenii, si cat de trecatori suntem prin viata si natura.
Vocea obosita a fratelui meu ma anunta ca iar a aparut un articol intr-un ziar local in care apare si numele meu. Au trecut 2 ani jumatate de la primul articol si surprinzator dar timpul nu vrea sa atenueze nici socul si nici durerea. Impactul rautatii gratuite e la fel de dureros. Ani de munca continua, realizarile si aprecierile nu au atras atentia presei. Nici macar platile consistente pe reclame nu au contat. A fost nevoie de o cadere pentru a ocupa primele pagini ale ziarelor locale.
In fata calculatorului citesc articolul usor acid, usor incriminator si raman perplexa cand citesc primul comentariu. Recunosc stilul si implicit persoana care l-a scris ascunzandu-se in spatele anonimatului. De cele mai multe ori folosim si in scris cliseele verbale. Greata devine fizica. Nu cred ca ca voi intelege vreodata rautate gratuita, nevoia de a improsca cu noroi. Chiar daca stiu ca din punct de vedere psihologic, atunci cand incercam sa ne ascundem micimea sufleteasca aratam cu degetul spre altii si de regula spre cei de langa noi. O expresie din copilarie imi rasuna in urechi "cine spune ala este" si mintea imi zboara la un alt articol citit cu ceva vreme in urma despre "oglinzile sufletului". E o teorie conform caruia condamnam la altii "defectele" noastre pe care ne straduim cu greu sa le ascundem si apreciem la altii acele calitati pe care le avem si de care suntem mandri. Citind imi doresc ca blestemele sa se prinda, imi doresc ca acea vorba din batrani conform careia "Dumnezeu ne da dupa suflete" sa fie reala. Pentru ca cineva care a putut scrie asemenea cuvinte nu ca nu merita dar nu cred ca ar recunoaste fericirea, iubirea sau bunatatea nici daca le-ar putea tine in palma. Cineva care poate gandi asa nu mai are nevoie sa moara pentru a cunoaste iadul pentru ca iadul e in sufletul sau. Rautatea, ranchiuna si ura i-au intunecat nu doar sufletul si gandurile ci intreaga viata. Si nu cred ca asta se datoreaza necazurile vietii ci, din pacate, cred ca e "meritul" exclusiv al mediului familiar in care a invatat sa cunoasca lumea.
Privesc dealurile impadurie si florile mari din gutui si ma rog ca frumusetea muta, calma si perpetua a naturii din jurul meu sa se imprime in sufletul si viata mea tocmai pentru a tine la distanta acele suflete incapabile de frumusete, de bunatate si de iubire. Am obosit sa lupt si sa ma rog pentru toata lumea. Vreau doar ca viata mea sa fie luminoasa, frumoasa si plina de iubire.

povestea soricelului...

e o poveste ce am primit-o demult tare pe mail si care m-a facut sa ma gandesc la acele constructii din piese de domino sau din carti de joc carora, daca le misti o piesa totul capata un alt sens. La vremea aceea ma gandeam ca asa e viata noastra: fiecare decizie personala poate schimba sensul vietii multor persoane din preajma noastra. Am regasit-o aici si m-am gandit ca daca suntem atenti la micile detalii din viata noastra ne putem face viata mult mai frumoasa. Important e sa ne pese.

"o lady traieste in lumea reala"

"Cand o lady este invitata sa fie domnisoara de onoare, ea va considera rugamintea drept onoare. Chiar daca nu ii place rochia in mod deosebit, va pastra aceasta parere pentru sine.

O lady nu intreaba niciodata perechile necasatorite cand se vor casatori. Tot astfel, ea nu trebuie sa intrebe cuplurile casatorite cand sau daca planuiesc sa aiba copii.

O lady nu adreseaza niciodata complimente unei persoane cand aceasta se afla intr-un grup. Va alege un moment cand va ramane singura cu persoana in cauza pentru a face acest lucru.

O lady stie cum sa isi organizeze prioritatile in viata pentru a se pune la dispozitia familiei, prietenilor, carierei si a altor elemente din viata ei. De asemenea ea trebuie sa-si dea seama cand se ocupa de prea multe lucruri, pentru a-si analiza situatia si a-si stabili prioritatile.

O lady respecta timpul altora, atat la birou cat si acasa.

O lady nu solicita gratis prietenilor avocati ori doctori sfaturi sau recomandari in domeniul lor de specialitate. Ea isi va face programare pentru a merge la cabinetele lor si trebuie sa fie pregqatita sa achite serviciile furnizate. In cazul in care prietenii ii ofera gratis serviciile sau la un pret redus, ea va accepta cu amabuilitate gestul acestora."

"Cum sa fii o lady"

"Nimeni nu devine o lady prin simplu fapt ca este femeie. Termenul de "lady" a evoluat, ajungand sa capete intelesuri noi in ultima suta de ani. Manierele, atitudinile, vestimentatia potrivita si obiceiurile sociale s-au modificat atat de accentuat, incat definitia pe care bunicile noastre o dadeau ideii de "lady" abia daca se ridica la nivelul asteptarilor contemporane.
Evolutia rapida a femeii moderne in ultimul secol a adus cu sine atat sentimente de deruta, cat si de implinire. Femeile au ramas putin pe ganduri si s-au intrebat cum sa trateze noul statut social si situatiile ce apar in carierele lor profesionale si in viata personala foarte activa. Manusile albe si palariile nu mai constituie un element la fel de important in garderopa noastra standard, asa cum erau pentru femeile generatiilor precedente, dupa cum o femeie constata ca nu mai are nevoie de un insotitor masculin pentru a aprticipa la diferite evenimente sociale.
O lady ce corespunde definitiei actuale a termenului stie ca autoeducatia in toate domeniile, incepand cu invatamantul superior si terminand cu manierele de bun-simt, ii confera forta de a deveni o femeie realizata si eleganta. Ea va sti ca nici marimea rochiei pe care o poarta, nici banii pe care ii poseda nu ii vor aduce satisfactie in viata. O lady stie ca frumusetea si bogatia sunt trecatoare, insa caracterul ei launtric reflecta masura potrivit careia o vor aprecia ceilalti ca persoana. Purtarea curtenitoare, stima deosebita pe care o manifesta fata de sine si fata de altii, cuvintele sincere de lauda si cumpatarea vor reflecta valorile ei cele mai durabile si o vor situa la un loc de cinste in mintea si inima celor care o cunosc. Apelativul "lady" reprezinta unul din cele mai magulitoare complimente pe care le poate primi o femeie."
Aceasta este introducerea cartii cu acelasi nume ca numele articolului. Mie mi-a placut foarte mult. Cartea am primit-o cadou acum un an de la o prietena draga si o vreme m-am amuzat pe seama "sfaturilor" din ea. Zilele trecute mi-a atras atentia in biblioteca si m-am gandit sa impartasesc capitole din ea cu cele care imi citesc randurile.

ziua Sf. Gheorghe...

Povestea sfantului ce a invins balaurul o stiu de mica si sarbatorirea acestei zile ma facea sa ma gandesc la invingerea obstacolelor. La vremea scolii vedeam viata ca o lupta. Dupa moartea bunicului chiar asa ma gandeam la viata: imi stabilesc un obiectiv, il ating si caut altul. Pana la admiterea la facultate obiectivele mi-au fost clare: treapta intai, treapta a doua, bacalaureatul si apoi admiterea. Apoi bezna.... Pentru ai mei urmatorul obiectiv era maritisul si apoi un sau mai multi copii. Le-am acceptat ca obiective viabile dar nu mai gaseam nici bucuria si nici entuziasmul de alta data. Au aparut si primele esecuri: repetarea anului de facultate si mai apoi prima dezamagire majora in dragoste: o relatie de un an jumate sfarsita prost (adica nu la starea civila asa cum speram). Nu pot spune ca a fost exclusiv vina lui. Eu l-am ales prost. Corespundea din multe puncte de vedere imaginii creata de mintea mea ca fiind a unui candidat bun la rolul de sot. Si am neglijat aspectele esentiale ale unei relatii: afectiunea reciproca, prietenia si respectul. Apoi am cunoscut un barbat care mi-a aratat ca aspectul fizic, "pozitia sociala" detinuta la un moment dat si "prestanta" au doar valoare sociala. Doar daca sunt insotite de trasaturi morale solide pot avea o oarecare importanta in alegerea partenerului de viata. Era nascut in ziua de Sf. Gheorghe dar nu ii purta numele. Mi-a fost prieten in momente grele, mi-a arata ce mult conteaza sa creada cineva in tine atunci cand nici tu nu mai crezi. M-a invatat ca cele mai importante trasaturi ale mele nu se vad in primele 5 minute de discutie dar cele ce se vad le pot transforma in avantaje numai daca pot continua discutia si dupa primele 5 minute. In ciuda trecerii timpului peste noi de fiecare Sf. Gheorghe imi aminteam de el si de "invatamintele" primite de la viata din aceasta intalnire. Apoi m-am maritat. Si ziua Sf. Gheorghe a capatat alte valente: ziua de nume a sotului meu, a socrului meu si hramul familiei. Astazi, la o noua sarbatorire a Sfantului Gheorghe, ma gandesc ca e a treia aniversare cand nu mai serbez nimic. Ma bucur de ziua frumoasa, de semnificatiile ei religioase si mai ales de faptul ca nu mai vad viata ca un balaur ce trebuie infrant. Ca balaurul ce scotea flacari si imi punea mereu piedici in cale a devenit un prieten care ma plimba pe spinarea sa si imi arata frumusetile create de divinitate pentru a ne bucura de ele....

pasca cu fructe

E o pasca pe care o fac in fiecare an deoarece raman cu multe albusuri neutilizate.
1. albusuri batute spuma
2. cacao (cca 100 gr)
3. nuci, alune, migdale
4. fructe confiate
5. stafide, smochine
6. cirese, visine, nuci, bucatele de gutuie scurse din dulceata
7. aluat (de la pastile precedente, de chec, dospit sau foi de placinta)

in functie de ce aveti, gasiti sau va trece prin minte
Se amesteca toate ingredietele si se pun in tava tapetata cu aluat si se da la cuptor.
Pofta buna si Paste fericit!

de citit...

E vinerea mare. Fac o pauza de la treaba - pregatirile de Paste- si hoinaresc pe net. Printre zecile de articole despre Paste si obiceiurile sale gasesc si un "elogiu" adus femeii. O descriere superba in care se vede ca "motorul" evolutiei e mic, mic, mic si se cheama LACRIMA FEMEII.
Paste fericit!

doar un film...

L-am gasit pe net acum un an si mai bine. In perioada in care "ma cautam". Titlul suna ciudat, mistic, misterios. In general imi place sa privesc lucrurile din mai multe unghiuri. Consider ca adevarul e unic, personal si subiectiv asa ca pentru a-l face mai "obiectiv" il privesc din mai multe puncte de vedere. Nu am crezut niciodata in divoli, draci, spirite malefice si multe alte chestii pe tema data. Pentru mine satanismul e doar o forma de rebeliune, o forma de exprimare a furiei si a neadaptarii. Dumnezeu e iubire. Punct. Restul tine de manifestare, de intelegere si de modalitati de exprimare. Asa cum exista zeci de limbi si dialecte asa exista si zeci de forme de manifestare si intelegere a iubirii.
Cand am descoperit filmul am fost sceptica. Ma gandeam la un basm. Era in 2 parti. Inceputul l-am vazut de cateva ori. Era acolo o explicatie sa zicem "stiintifica" care m-a pus pe ganduri. Nu am scos-o din context ci doar am "adaptat-o" la viata mea si la momentele prin care treceam. Mintea mea a facut conexiuni ciudate care m-au ajutata sa inteleg cum o intamplare din copilarie aparent fara insemnatate te poate afecta pe intreaga viata. Cum o trauma de pana in 5 ani iti poate modificata atitudinea si perceptia lumii pentru toata viata.
Au trecut luni bune pana am reusit sa vad prima parte pana la capat. Apoi pauza lunga. Ca mai toate intamplarile din viata mea am considerat ca asa trebuie sa fie. Ca inca nu sunt pregatita sa vad tot materialul. Pentru ca nu e doar un film ci un "interviu". Astazi am reusit sa vad partea a doua. Dupa mai bine de un an. Si intradevar anul trecut nu eram pregatita pentru acel mod special de a privi lumea si oamenii in general. Nu pot spune nici ca tot ce am auzit e real dar nici ca e poveste. E doar un alt sistem de referinta din care poti privi lumea. O alta culoare a ochelarilor dupa care ne putem ascunde uneori. Filmul se numeste "Revelatiile unei mari preutese" si nu e vorba despre sotia unui preot. Pe mine m-a impresionat atitudinea Arizonei, durerea si suferinta ascunsa in spatele vocii linistite care se voia calma.

oua de paste

O ideea superba gasita pe blogul Lisei. O voi incerca anul asta.

orasul meu....

Pana azi nu am stiut ca micul meu orasel are si o data de nastere. Noroc cu blogul.
Si in mod absolut intamplator tot azi am descoperit ca detin un filmulet despre oras. L-am gasit mai demult pe net pe cand mai organizam prezentari "in" si "despre" zona. Nu stiu cine l-a realizat dar e frumusel.

de recitit...

Frunzarind pe bloguri am gasit, pus in versuri, un sfat intelept ce ar trebui sa ni-l reamintim zilnic. Si pentru a-l gasi mai usor mi-l notez aici: autor Vasile Andreica

sarbatoare...

O zi oarecum de sarbatoare. Am implinit un numar rotund de zile de la o "ceremonie" foarte speciala pentru mine. Am sarbatorit-o, ca si evenimentul in sine, discret, cu multa bucurie, la tara, cu masa pusa in curte incalziti de lumina blanda a soarelui de primavara. Apoi un buchet de viorele mare, albastru legat cu o panglica aurie, o plimbare cu masina si ziua s-a terminat frumos in bucatarie cu o farfurie mare de clatite.
Simplu.
Bucuria e simpla si se hraneste din gesturi simple. Bucuria se vede in priviri si in gesturi. E greu de pus in cuvinte, e greu de descris. E doar bucurie. Bucuria unei zile de primavara, bucuria unui soare bland, bucuria naturii ce se trezeste la viata, bucuria copilariei, bucuria de a fi impreuna.
BUCURIE!!!

Anotimpurile relatiei de cuplu

Am gasit acest articol pe un site: http://www.e-psiho.ro/anotimpurile-relatiei-de-cuplu. Mi-a placut modul de abordare si "tabloul" descris si m-am gandit sa impart cu voi aceasta farama de INTELEPCIUNE:


Autor: psihoterapeut Gina Chiriac

Material preluat de pe site-ul ARPI: http://www.psihoterapieintegrativa.ro
In psihoterapie si nu numai, limbajul metaforic ne duce dincolo de bariera mintii rationale. Avem astfel acces la cele mai profunde trairi, dorinte nevoi ale fiintei noastre. Ne oferă acces la adevarul din noi. Si il putem afla, chiar daca uneori nu este suficient de placut, alteori este plin de surprize si aproape imposibil de acceptat de mintea noastra rationala. Merita insa, o incercare de afla ce este cu adevarat in sufletul nostru, cum simtim, ce simtim.
Ca si in natura, relatiile de cuplu au anotimpurile lor. In primele luni putem spune ca relatia noastră infloreste, apoi se maturizeaza, se coace si astfel apare casatoria. La vremea culesului, apar copiii si destul de repede, cam aşa, in doua, trei fraze, vine iarna. Inghetam si noi, fiecare din cei doi si ingheata si relatia de cuplu. Acest ciclu al anotimpurilor in relatia de cuplu pare implacabil si dezolant.
In casnicie sau intr-o relatie, anotimpurile au aceasta ordine, insa fiecare cuplu are propriul lui ritm de trecere de la un anotimp la altul. La unele cupluri, indiferent daca sunt sau nu casatoriti, e posibil ca durata primaverii sa fie mai mare, apoi sa urmeze o vara lunga si fierbinte la cei norocosi, sau mai scurtă si secetoasa pentru altii… Sau poate o toamna ploioasa… de lacrimi sau singuratate pentru unul sau celalalt. Se intampla sa bata vantul si sa-l duca pe unul din parteneri departe de celalalt. Cand bate prea tare, unul din cei doi, se închide in casă, trage obloanele si dispare comunicarea. Tot vantul este de vina atunci cand bate prin casa parasita de ea sau de el, cand matură amintirile frumoase ale lor. E trist suieratul lui in sufletele goale, fara bucurie, fara implinire. Cand bate crivatul, sufletul ingheata. Paradoxul este ca oamenii asista la acest fenomen fara sa stie ca au posibilitatea sa schimbe vremea, vremurile. Ar fi interesant sa ne acordam cateva momente de reflectie pentru a ne intreba: „Bate vantul prin iubirea-relatia mea?”
Si daca bate, ce fel de vant este? Este un vant pustiitor, trist si rece? Este un vant caldut, o adiere care mangaie fruntea si o destinde? Este o briza racoroasa care improspateaza sufletul? Sau poate fi… un vant al schimbarii?
Este foarte important sa ne adresam intrebari in aceasta maniera metaforica.
Si vremea culesului are greutatile ei. Uneori roadele sunt atat de greu de dus, incat spatele se incovoaie sub greutatea copilului nou nascut. Presiunea este perceputa mult mai acut decat ar trebui sa fie si cei doi isi imagineaza ca de acum inainte va fi permanenta. Din fericire, sau din pacate, toate trec. Pana si copii cresc si chiar pleaca de acasa la un moment dat. Este adevarat ca acest moment apare cam la 20 de ani de la nastere, insa pana atunci, zambetele micului bebelus, candoarea lui, pot ajuta pe tinerii parinti sa treaca peste noptile albe si colicile nevinovate ale noului locatar al sufletelor celor doi.
Chiar daca un anotimp nu dureaza cat am avea nevoie, ar fi bine sa nu ne transformam in pasari migratoare si sa plecam spre tari mai calde si mai toride. Si acolo, natura are ritmurile ei. Calatoria este grea si poate frumoasă prin neprevazutul si noutatea ei, insa are si o parte trista, fiindca parasirea unui cuib lasa vantul pustiu sa mature sufletul ramas acolo sa astepte.
Spre deosebire de pasari, oamenii sunt insa creatori. Iar toamna relatiei lor, ei insisi o creează. Fiecare din cei doi parteneri este un creator in parte. Intotdeauna peisajul si anotimpul sunt creatia lor comuna, in aceeasi masura. Daca este toamna sau primavara, doar de ei depinde. Ei sunt in totalitate raspunzatori pentru anotimpul creat.
Daca o picteaza si traiesc in stil realist, sau abstract, dramatic sau linistit, ceea ce au, cadrul, este doar creatia lor, creatia cuplului. O intrebare la care este interesant de aflat răspunsul este: ”Cum stiu daca functionez, creez in acelasi fel, in aceeasi maniera, in alta relatie, nu voi obtine tot acelasi ciclu de anotimpuri?”
A schimba maniera de a picta, de a crea , de a functiona, este mult mai intelept decat a incepe mereu pe o panza noua un alt tablou, cu o noua rama. Pastrand acelasi stil, obtinem mereu aceleasi rezultate, aceleasi anotimpuri. Doar cadrul difera. Inainte de a incepe sa cream, inainte de a incepe o noua zi, un nou anotimp, ar fi creativ si inteligent sa ne analizam stilul si maniera in care o facem, in care pictam fiecare tablou al vietii noastre, fiecare tablou al sufletului nostru.

Nu astepta sa se schimbe lumea. Schimba-te tu!

În timpuri de mult uitate, trăia un rege care conducea o ţară prosperă.
Într-una din zile, acesta s-a dus să viziteze unul dintre cele mai îndepărtate colţuri ale regatului său. Când s-a întors la palat a început să se plângă de cât de tare îl dureau picioarele întrucât a fost prima datã când a străbătut o cale atât de lungã iar drumul a fost stâncos şi dificil.
Prin urmare s-a decis să ia măsuri. A poruncit oamenilor săi să acopere fiecare drum din întreg regatul cu piele. În mod cert va fi nevoie de mii de piei de vite şi va costa o uriaşă sumă de bani.
Unul dintre slujitorii săi înţelepţi a cutezat însă să-i spună regelui: “Măria ta, de ce să cheltuiţi fără folos atâţia bani. Mai bine porunciţi să vă taie o bucată mai mică de piele cu care să vă acoperiţi picioarele”.
Regele a fost mai întâi surprins, dar într-un final a acceptat să-şi facă lui “încălţări” cu care să poată străbate toate drumurile grele ale regatului.
Morala:
Nu mai aştepta ca lumea să se schimbe aşa încât să îţi fie ţie mai uşor, mai bine. Întoarce-ţi privirea către tine, investeşte în tine. Drumul în viaţã nu a fost şi nici nu va fi vreodată facil. Dar dacă te “dotezi” corespunzător îi vei putea face faţă cu succes.

o gustare cu Dumnezeu

fost odată un băieţel care a dorit foarte mult să îl întâlnească pe Dumnezeu şi s-a gândit el într-o zi să pornească în căutarea Lui. Ştia foarte bine că nu o să fie o simplă plimbare, aşa că înainte de a porni şi-a umplut bine, bine valiza cu dulciuri şi cu multe sticluţe cu apă, să-şi mai potolească foamea şi setea din când în când.
Când a fost la câteva blocuri depărtare de casa lui a zărit un parc mare şi umbros, şi s-a gândit să-şi tragă puţin suflul înainte de a porni iar la drum. S-a aşezat pe o bancă lângă un bătrân amărât care se uita atât de plictisit la porumbeii ce scormoneau şi ei asfaltul, în speranţa că or mai găsi câte ceva de-ale gurii.
Băieţelul şi-a pus valiza în braţe şi a scos din ea o sticluţă de apă şi când să se servească a fost întrerupt de privirea bătrânului, care se uita la el cu o flămânzeală de parcă vroia să îl mănânce cu tot cu papuci. Făcându-i-se milă, baiatul i-a oferit acestuia câteva dulciuri, iar drept răsplată bătrânul i-a oferit un zâmbet.
Atât de incredibil şi de radiant a fost zâmbetul bătrânului, încât băieţelul i-a oferit şi o sticluţă cu apă doar, doar va mai primi încă un zâmbet atât de frumos. Fără nici o ezitare şi fără nici o reţinere, bătrânul i-a mai zâmbit încă o dată copilului.
Toată după-amiaza întreagă au stat acolo pe bancă, mâncând şi bând, fără să îşi spună vreun cuvânt unul celuilalt. Pe când se înnoptă, băiatul simţi prezenţa oboselii şi se hotărî să o ia către casă, cu gândul că îşi va continua călătoria în următoarea zi. Nici nu apucă bine să facă câţiva paşi că dă fuguţa înapoi să-l îmbraţişeze pe colegul său de bancă. Bătrânul surprins de fapta copilului, tot ce i-a putut oferi înapoi a fost cel mai frumos zâmbet pe care l-a văzut copilul în acea zi.
Ajuns acasă, mama băiatului îl întâmpină. Surprinsă de expresia feţei plină de fericire a copilului ei, nu se răbdă să nu îl întrebe: “Ce ai făcut tu azi de eşti aşa de fericit? Cine ţi-a adus această fericire?”
Copilul îi răspunse: “Am luat masa cu Dumnezeu!”. Şi înainte ca mama lui să apuce să îi răspundă, a mai adăugat: “Ştii ceva? Are cel mai frumos zâmbet dintre toate pe care le-am văzut vreodată!”
Între timp, bătrânul a ajuns şi el acasă şi copilul său, observând privirea paşnică a tatălui, nu a ezitat să nu îl întrebe: “Tată, ce ai facut azi de eşti aşa fericit? Cine ţi-a adus această fericire?”
El i-a răspuns fiului său: “Am mâncat în parc dulciuri cu Dumnezeu!”. Şi înainte ca fiul său să apuce să îi răspundă, el a adăugat:” Ştii ceva? Este mult mai tânăr decât am crezut!”
Morala:
Prea des subapreciem puterea unei îmbrăţişări, a unui zâmbet, a unei vorbe bune, a unei urechi ascultătoare, a unui onest compliment sau a unui simplu act de caritate. Toate acestea au potenţialul de a face dintr-o zi obişnuită o zi specială sau chiar să schimbe întregul fir al vieţii unei persoane. Şi toate acestea sunt printre cele mai obişnuite lucruri prin care acţionează ajutorul divin.

raiul si iadul

Un om pios l-a intrebat pe Dumnezeu care este diferenta dintre Rai si Iad. Dumnezeu l-a condus pe om catre doua usi. A deschis una dintre usi iar omul a privit inauntru. In mijlocul incaperii se afla o mare masa rotunda. Pe masa se afla un vas mare cu tocana, care mirosea foarte bine si care l-a facut pe om sa ii lase gura apa. Oamenii care stateau la masa erau slabi si bolnaviciosi. Pareau a fi infometati.. Tineau linguri cu manere foarte lungi care le erau legate de brate si astfel putea ajunge la vas pentru a le umple cu tocana; dar din cauza manerelor mai lungi decat propriile maini, nu puteau duce la gura lingurile pline… Omul pios s-a infiorat la vederea suferintei lor. Atunci Dumnezeu a spus: “Acum ai vazut Iadul” . Au mers apoi catre cealalata camera si au deschis usa… Arata la fel ca si prima. Se gasea acolo o masa mare si rotunda cu un vas mare de tocana care iti lasa gura apa. Oamenii de la masa erau echipati cu acelasi gen de linguri dar acestia pareau bine hraniti si durdulii, radeau si vorbeau intre ei. Omul pios a spus: “nu inteleg” . “Este foarte simplu” a spus Dumnezeu. “Este nevoie insa de abilitate. Acesti oameni sanatosi au invatat sa se hraneasca unul pe celalalt, in timp ce ceilalti se gandeau doar la ei insisi”

primavara...

Peste o luna si implinesc un an de cand imi impartasesc gandurile spatiului virtual. Un an incarcat de evenimente, tristeti dar si bucurii. Un an cum nu a fost altul. In general "analiza" anului ce a trecut o fac de revelion si de ziua mea. Pentru ca atunci termin un an si incep altul. Acum nu cred ca vreau sa fac o "analiza" ci doar o comparatie. O comparatie a doua primaveri, una mai speciala ca alta. Primavara trecuta incercam cu greu sa "evadez" din iarna sufletului meu. O iarna grea, dureroasa si geroasa. Imi era teama ca voi ramane inchisa in teama. O teama ce se manifesta fizic: teama de oameni, teama de spatii deschise, teama de lumina si de zgomote. Cred ca ianuarie a fost cel mai greu. Camera mea nu a vazut lumina soarelui. Nu trecea nici cea mai mica raza prin jaluzea, perdea si draperie groasa. Singurul mod de a comunica cu exteriorul era calculatorul. Nu citeam ziare, nu deschideam televizorul, nu ascultam radioul iar telefonul era dat pe mut. Singurele momente cand ieseam din casa erau la psiholog. Si atunci cu atacuri de panica. Era suficint sa deschid usa casei si inima o lua razna iar lacrimile curgeau fara oprire pe obraji. Dar ma incapatanam sa merg. Stiam ca e singura mea sansa sa pot razbate. In februarie am acceptat si tratamentul medicamentos. La numai o saptamana am renuntat la jaluzele si mi-am redecorat camera. Prima noapte a fost cumplita in camera ce parea imensa. Cand am constat ca in drum spre psiholog in loc sa privesc doar la papuci priveam spectacolul strazii am fost in culmea bucuriei. Odata cu lalele cumparate de ziua indragostitilor am simtit ca revin la viata. Primavara mi s-a instalat in suflet cu toata gama ei de emotii: renastere, speranta si mai ales cu certitudinea ca totul va fi bine. Martie a fost o luna grea. Cu caderi si ridicari, cu disperare dar si cu speranta. Privind in urma constat ca nimic nu e mai de pret in viata mea decat oamenii. Am avut noroc de oameni speciali in preajma mea. Prieteni care mi-au ramas alaturi chiar si in momentele cele mai urate din viata mea cand m-am izolat. Prieteni care mi-au inteles momentele de singuratate. Momente de care aveam nevoie pentru a ma redescoperi, pentru a-mi pune in ordine gandurile, sentimentele, viata. Apoi totul a curs altfel. Nu spun ca nu au mai fost probleme sau ca nu au mai fost momente dureroase. Spun doar ca odata ce s-a facut liniste in sufletul meu, odata ce mi-am recalibrat nevoile si visele dupa alti parametri viata mi-a oferit momente superbe. Si iata o noua primavara. Un nou inceput. Un nou statut social. Noi vise. Noi planuri. Si titlul blogului e la fel de real acum ca in noaptea cand l-am scris: prima zi a noii mele vieti. O viata ce o vreau frumoasa si plina de iubire. O viata in care nu voi lasa rautatea sa o intineze. O viata la care am visat de mica. O viata in care totul se concentraza pe micul meu univers: caminul.

1 martie

Dimineata de duminica e insorita. Se anunta o prima zi de primavara frumoasa. Pe ici pe colo se mai zaresc portiuni cu zapada. Chiar daca straluceste, soarele nu are forta de a incalzi pamantul inca. Biserica e plina de lume. Chipurile de regula intunecate, acum au imprumutat ceva din frumusetea zilei. Toate privirile s-au fixat pe cutiuta din mana preotului parca cu speranta. Cutiuta de carton, in care stateau gramada micile martisoare, era mai asteptata decat ne-am putut imagina. Emotia bunicutelor care asteptau micul simbol al primaverii era molipsitoare. Primavara radia din toate colturile in ciuda vanticelului rece ce adia. La finalul slujbei preotul a impartit funditele cu rosu si alb de care stateau agatate cateva margelute. Emotia bunicutelor ce stateau cuminti asteptand micutul simbol, ca si bucuria din ochii lor m-au facut sa ma gandesc la cat de putin avem nevoie uneori pentru a fi fericiti. Ca uneori un gest simplu si banal poate aduce mai multa bucurie decat un cadou foarte scump. Ca de cele mai multe ori nu gestul conteaza ci incarcatura emotionala din spatele lui. Prin simpla prindere in piept al acelui simbol al primaverii s-au simtit apreciate si pretuite si la urma urmei asa conteaza: afectiunea si pretuirea celor din jur.